Eminescu și Fizica
“ Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar” – spunea Eminescu despre el însuşi, fiind conştient de geniul său. Om al timpului modern, înzestrat cu o inteligenţă extraordinară, o memorie prodigioasă, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpă, Eminescu dobândeşte o cultură de o vastitate covârşitoare din cunoaşterea literaturii naţionale de până la el, a literaturii populare, a istoriei naţionale, a filozofiei europene, a literaturii universale, a unor probleme economice, de învăţământ etc.
În timpul studenţiei la Universitatea din Viena, apoi la cea din Berlin, tânărul Eminescu participă şi la cursuri de astronomie, fizică, chimie, geologie, ştiinţe ale naturii studiind operele marilor savanţi ai lumii Newton, Galilei, Darwin.
În unele dintre poeziile lui Eminescu, dar şi în unele manuscrise sunt consemnate probleme fundamentale ale fizicii cum ar fi: unicitatea naturii, legea conservării materiei, legea conservării energiei
și electrizarea corpurilor, etc.
“Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare”.
Aceste versuri arată că Eminescu este adeptul teoriei nemuririi Universului, conform căreia, pe lângă sori care se sting, apar alţi sori care se nasc. Această teorie a fost de curând demonstrată.
Imensitatea cosmosului, motivul timpului se întâlnesc atât în poezia “La steaua”:
“ La steaua care-a răsărit,
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă”,
cât şi în poezia “Scrisoarea I”, în care cosmogonia se desfăşoară sub semnul simetriei, al echilibrului: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”.
Geniul eminescian a intuit practic teoria relativităţii şi raportul spaţiu-timp-viteză, ce pot fi descoperite de fizicieni cu câteva decenii mai târziu:
“ Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e”
(“La steaua”)
Teoria relativităţii restânse a lui Enstein este metaforic ilustrată în “Luceafărul”:
“ Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte”.
Drama Luceafărului constă de fapt, în imposibilitatea armonizării timpului şi spaţiului:
“ Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”
Faţă de epoca în care a trăit Eminescu, ştiinţa a evoluat, dar ceea ce a descris poetul este mereu în actualitate, fapt demonstrat de studiile ulterioare, de observaţii teoretice şi determinări experimentale.
Să-l cinstim, aşadar, pe acest mare om care a ştiut ca nimeni altul să împletească frumos poezia cu fizica.
Articol prezentat cu în cadrul sesiunii de referate
susținută cu ocazia Zilelor Liceului Pedagogic ”Al. Vlahuță” – Bârlad
de Alina Petcu și Alexandra Novac, coordonator: prof. Ștefănica Agape
Tinerii, oglinda lui Dumnezeu
Tinerii au fost consideraţi întotdeauna „viitorul de mâine”, dar niciodată nu au fost mai nepregătiţi pentru ziua de mâine, aşa cum sunt azi. Culmea e că majoritatea dintre ei iau cu avânt facultăţile cu scopul de a realiza ceva mai bun şi cu toate acestea, viitorul rămâne sub semnul nesigurantei.
Privind pe plan spiritual lucrurile par să rămână la fel, iar lipsa de pocăinţă se simte cu regret. Culmea culmilor este că viitorul pare a se încheia odată cu generaţia noastră şi întrebarea pe care mi-o pun adesea este: „suntem noi mai sfinţi decât părinţii noştri, mai pregătiţi decât ei?”
M-am cutremurat atunci când am discutat cu tinerii Bisericii despre minciună şi sigur vă întrebaţi, de ce? Nu se poate să nu fi mişcat de faptul că minciuna este atât de des folosită de tineretul zilelor noastre şi nu mă refer la cei din afara Bisericii. Tinerii trebuie să realizeze că, Dumnezeul nostru este sfânt, drept şi nu acceptă compromisul.
Ce trebuie să înţelegem în secolul XXI e că minciuna a ucis întotdeauna ceva şi de cele mai multe ori sufletul. Părerea mea despre acest secol este următoarea: nu cred că tinerii au avut vreodată o viaţă mai ascunsă decât o au azi. Atunci m-am întrebat: ce e mai greu, să fi sincer cu o persoană pe care fizic o vezi, sau cu una pe care nu o vezi?
Dumnezeu, pentru cei mai mulţi tineri, este doar un vulcan care se mai aprinde din când în când. Se întâmplă adesea să auzim o predică bună, sau o prorocie cu aspect punitiv şi ne întrebăm atunci, oare vom ajunge şi noi în cer? Dar precum este focul de paie aşa trece şi momentul acela, devenind astfel nişte creştini căldicei, de ocazie.
Articol prezentat cu în cadrul sesiunii de referate
susținută cu ocazia Zilelor Liceului Pedagogic ”Al. Vlahuță” – Bârlad
de Nicoară Crina, clasa a IX-a E, coordonator: prof. Anca Munteanu
Sinceritatea, o armă cu două tăiuşuri.
Să fii sincer înseamnă să fii deschis, să nu ai gânduri ascunse, să nu te prefaci. Dar, uneori ne este extrem de greu să ne recunoaştem micile slăbiciuni şi defecte şi chiar dorim să ne disimulăm propriul comportament din dorinţa de a face o impresie bună, de a fi plăcuţi de ceilalţi.
Se poate spune despre sinceritate că este o armă cu două tăiuşuri pentru ca evitarea ei ar putea avea drept efect acelaşi lucru ca şi recunoaşterea adevărului. Pentru a păstra, spre exemplu, prietenia cuiva, eşti dispus chiar să maschezi adevărul în spatele unei omisiuni. Însă descoperirea acestei atitudini de către cel din cauză se poate solda cu urmări grave în cazul sincerităţii. De multe ori, suntem derutați gândindu-ne cum să procedăm: să spunem adevărul şi să suportăm consecinţele sau să minţim în speranţe că nu vom fi descoperiţi!
Totuşi, avem nevoie de sinceritate, fără de care ar exista prea puţine prietenii adevărate. Sau poate prea multe? Nu trebuie însă să uităm că sinceritatea faţă de noi înşine este cea mai importantă şi că de la ea porneşte şi sinceritatea față de ceilalţi.
Marin Mădalina-Elena