Consiliul Şcolar al Elevilor Liceului Pedagogic
Maftei
Emanuela
Apropiindu-mă cu paşi
repezi de finalul uneia dintre cele mai frumoase „călătorii” ale vieţii mele,
nu pot să nu mă gândesc la lucrurile pe care le-am învăţat în aceşti patru ani
de la liceum la tot ce şi-a pus amprenta aspura mea, formându-mă persoana
puternică de astăzi.
Îmi aduc aminte cu
nostalgie de prima zi în postura de boboc de liceu, când am şi fost remarcată
de doamna dirigintă care m-a numit şefa clasei. Acela a fost momentul când am
descoperit modeul de organizare al elevilor care le perimite acestora să-şi
exercite dreptul la particapare, Consiliul Elevilor.
Pentru mine, C.E a fost o
oportunitate de a învăţa lucruri noi şi de a mă descoperi mai bine pe mine
însămi. Am început să cunosc această structură în al doilea an de liceu şi m-am
îndreptat spre ea în toamna anului 2012.
Îmi aduc şi acum aminte
ziua de 17 octombrie 2012, ziua in care mi-am ţinut discursul in faţa colegilor
prin care am încercat să-I conving că eu sunt cea mai potrivită pentru a ocupa
funcţia de preşedinte a C.Ş.E. Încercarea nu a fost in zadar, iar la sfârşitul
lunii am fost numită preşedintele Consiliului Şcolar al Elevilor Liceului
Pedagogic.
Am intrat cu paşi timizi
şi mărunţi într-o nouă lumen despre care nu ştiam foarte multe. Însă acum, după
doi ani de activitate, pot afirma cu tărie că această structură reprezintă o
şcoală pentru viaţă prin care m-am pregătit pentru confruntarea cu societatea.
Mă bucur că am făcut parte
din CŞE datorită faptului că am dobândit foarte multe cunoştinţe, începând cu
abilităţile de leadership până la relaţionarea cu cei din jur. Pe parcursul a
doi ani, am devenit o persoană mai echilibrată, devotată, respectuoasă faţă de
munca pe care o desfăşor, dar şi reponsabilă şi luptătoare in ceea ce priveşte
susţinerea propriilor idei.
De menţionat este şi
faptul că in spatele tuturor activităţilor propuse şi organizate de CŞE in
perioada 2012-2014 a fost domnul profesor Stratulat Daniel, consilierul
educativ şi o mulţime de cadre didactice cărora le sunt recunoscătoare pentru
ajutorul acordat. Alături de mine am avut şi o echipă minunată altcătuită din
colegi simplu, respectuoşi, responsabili, amuzanţi atunci când a fost cazul,
dar întotdeauna dornici să-mi sară în ajutor când sarcinile mă copleşeau.
În încheiere, ţin să le
mulţumesc celor menţionaţi mai sus şi să-I încurajez pe boboci şi nu numai să
candideze pentru o funcţie in cadrul Consiliului in următorii ani, pentru că
schimbarea stă în puterea noastră.
1
Decembrie – “Mândria de a fi român”
Oana
Stavăr
Meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, cu bogăţii ce nu
pot fi cuprinse de privirea omenească, meleaguri înfrumusețate cu mult talent
şi îndemânare, meleaguri pe care, dacă le vei străbate, vei fi involuntar
introdus într-o lume a imaginarului; pe aceste meleaguri m-am născut eu.
Încă de când eram mică am învăţat câte ceva despre ţara
mea. Părinţii au fost primii care au încercat să-mi picteze, cu ajutorul
frumoaselor nuanţe deghizate în cuvinte, o imagine despre frumuseţea leagănului
natal. Mai târziu, aveam să aflu, la orele de istorie, faptele vitejeşti ale
strămoşilor noştri, despre întemeierea ţării noastre şi, în sfârşit, povestea
sfântului nost’ popor, poveste pe care însuşi pământul pare să o nareze. Încet,
încet, ochii mei împăienjeniţi de puritate, au început să se desprindă fir cu
fir, dând la o parte valul neştiinţei şi predând ștafeta istoriei românilor.
Astăzi sunt conştientă că ne putem mândri cu ţara
noastră, România, sunt conştientă de stăruinţa strămosilor, de îndârjirea de
care au dat dovadă in luptele pentru unirea Principarelor Române într-un singur
popor.
Dar când spun “sunt mândră că sunt româncă”, nu mă
raportez cu siguranţă doar la istorie. Dacă încercăm să aruncăm o privire
asupra literaturii române, vom observa cum scriitorii au îmbinat talentul cu
munca şi devotamentul pentru a crea opera care să contrubuie la dezvoltarea
noastră ca popor. Creangă, cu ale sale “Amintiri din copilărie” reuşeşte să ne
transpună, pe noi toţi, străbunici, bunici, părinţi, copii, într-un tărâm al
inocenţei, un tărâm plin de năzbâtii şi peripeţii. Slavici, prin intermediul
realismului său moralizator ne face să reflectăm asupra faptelor noastre,
Caragiale, prin comediile sale reuşeşte să ne binedispună, iar Eminescu, regale
poeziei româneşti, împleteşte natura cu iubirea introducându-ne într-o
atmosferă melancolică.
Să întoarcem o altă filă din cartea genezei noastre şi
să ne oprim asupra magnificelor noastre tradiţii. Mirosul de cozonaci şi de
colaci, proaspeţi scoşi din cuptorul înfierbântat, este present an de an in
satele şi oraşele noastre înainte de marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
Satele răsună de colindători ce vestesc venirea pe lume
a Mântuitorului, iar fulgii de nea ce se
rotesc ameţitor într-o horă argintie, pregătesc ritualul de purificare a
sufletelor noastre. Învierea Domnului este de asemenea un prilej de bucurie.
Costumele noastre tradiţionale representative pentru fiecare zonă în parte, nu
fac altceva decât să ne reamintească de porturile strămoşilor noştri, trezind
in noi toţi sentimente răscolitoare.
Toate aceste tradiţii sunt strâns legate de credinţa
noastră. Suntem creştini ortodocşi şi niciodată nu ne-a fost teamă să ne
mărturisim credinţa.
Să presărăm picuri de speranţă peste ţara noastră,
pentru ca aceasta să înflorească mai mândră şi mai frumoasă!
Eseu
prezentat cu ocazia Zilelor Liceului Pedagogic, în cadrul activității numite:
“Mândria de a fi român” – Ediția a III-a, coordonată de prof. Cătălin Lupu”
Ce
înseamnă să fii profesor
Dobrin
Ana-Maria
De multe ori mi-am pus
această intrebare şi am încercat să îi găsesc răspunsul dar nu am reuşit. Până
într-o zi. În sfârşit a venit şi timpul să aflu raspunsul la această întrebare.
Îmi amintesc foarte bine
acea zi. Eram în clasa a VI-a, când doamna profesoară de limba şi literatura
română ne-a propus fiecăruia să fim profesori în locul dumneaei câteva minute.
Fiecare elev trecea pe rând în faţa clasei şi încerca să se comporte ca un
profesor. A venit şi rândul meu, dar nu ştiam ce mă aşteaptă. Am ieşit în faţa
clasei, m-am aşezat la catedră, în locul doamnei profesoare. Am crezut că va fi
uşor,am crezut că toţi colegii vor vorbi şi se vor comporta frumos, dar nu a
fost deloc aşa. Am început să le adresez câteva intrebări dar toţi colegi
vorbeau peste mine, mâncau în timpul orei, făceau orice alt lucru în afară de a
mă asculta. În acel moment am simţit un fior neobişnuit, un fior ce nu l-am mai
simţit niciodată.După ce am revenit în banca mea m-am tot gândit la acea oră
pentru că eu îmi doresc tare mult să devin educatoare, dar după câte am văzut
nu este o meserie foarte uşoară. Astfel, am înteles că meseria de profesor nu
este tocmai uşoară precum credeam eu şi profesorii ar trebui respectaţi pentru
munca depusă.
Acea zi nu o voi uita
niciodată pentru că atunci am primit răspunsul la întrebarea pe care mi-am
pus-o de multe ori, şi tot atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat să fii
profeesor.
În acea zi mi-am propus ca,
orice ar fi, oricât de greu ar fi visul meu de a fi educatoare, acesta se va
îndeplin într-o zi, pentru că nimic nu este imposibil dacă chiar îţi doreşti
ceva cu adevarat.