Eseu nr. 5

Consiliul Şcolar al Elevilor Liceului Pedagogic

Maftei Emanuela

Apropiindu-mă cu paşi repezi de finalul uneia dintre cele mai frumoase „călătorii” ale vieţii mele, nu pot să nu mă gândesc la lucrurile pe care le-am învăţat în aceşti patru ani de la liceum la tot ce şi-a pus amprenta aspura mea, formându-mă persoana puternică de astăzi.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de prima zi în postura de boboc de liceu, când am şi fost remarcată de doamna dirigintă care m-a numit şefa clasei. Acela a fost momentul când am descoperit modeul de organizare al elevilor care le perimite acestora să-şi exercite dreptul la particapare, Consiliul Elevilor.
Pentru mine, C.E a fost o oportunitate de a învăţa lucruri noi şi de a mă descoperi mai bine pe mine însămi. Am început să cunosc această structură în al doilea an de liceu şi m-am îndreptat spre ea în toamna anului 2012.
Îmi aduc şi acum aminte ziua de 17 octombrie 2012, ziua in care mi-am ţinut discursul in faţa colegilor prin care am încercat să-I conving că eu sunt cea mai potrivită pentru a ocupa funcţia de preşedinte a C.Ş.E. Încercarea nu a fost in zadar, iar la sfârşitul lunii am fost numită preşedintele Consiliului Şcolar al Elevilor Liceului Pedagogic.
Am intrat cu paşi timizi şi mărunţi într-o nouă lumen despre care nu ştiam foarte multe. Însă acum, după doi ani de activitate, pot afirma cu tărie că această structură reprezintă o şcoală pentru viaţă prin care m-am pregătit pentru confruntarea cu societatea.
Mă bucur că am făcut parte din CŞE datorită faptului că am dobândit foarte multe cunoştinţe, începând cu abilităţile de leadership până la relaţionarea cu cei din jur. Pe parcursul a doi ani, am devenit o persoană mai echilibrată, devotată, respectuoasă faţă de munca pe care o desfăşor, dar şi reponsabilă şi luptătoare in ceea ce priveşte susţinerea propriilor idei.
De menţionat este şi faptul că in spatele tuturor activităţilor propuse şi organizate de CŞE in perioada 2012-2014 a fost domnul profesor Stratulat Daniel, consilierul educativ şi o mulţime de cadre didactice cărora le sunt recunoscătoare pentru ajutorul acordat. Alături de mine am avut şi o echipă minunată altcătuită din colegi simplu, respectuoşi, responsabili, amuzanţi atunci când a fost cazul, dar întotdeauna dornici să-mi sară în ajutor când sarcinile mă copleşeau.
În încheiere, ţin să le mulţumesc celor menţionaţi mai sus şi să-I încurajez pe boboci şi nu numai să candideze pentru o funcţie in cadrul Consiliului in următorii ani, pentru că schimbarea stă în puterea noastră.

1 Decembrie – “Mândria de a fi român”
Oana Stavăr

Meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, cu bogăţii ce nu pot fi cuprinse de privirea omenească, meleaguri înfrumusețate cu mult talent şi îndemânare, meleaguri pe care, dacă le vei străbate, vei fi involuntar introdus într-o lume a imaginarului; pe aceste meleaguri m-am născut eu.
Încă de când eram mică am învăţat câte ceva despre ţara mea. Părinţii au fost primii care au încercat să-mi picteze, cu ajutorul frumoaselor nuanţe deghizate în cuvinte, o imagine despre frumuseţea leagănului natal. Mai târziu, aveam să aflu, la orele de istorie, faptele vitejeşti ale strămoşilor noştri, despre întemeierea ţării noastre şi, în sfârşit, povestea sfântului nost’ popor, poveste pe care însuşi pământul pare să o nareze. Încet, încet, ochii mei împăienjeniţi de puritate, au început să se desprindă fir cu fir, dând la o parte valul neştiinţei şi predând ștafeta istoriei românilor.
Astăzi sunt conştientă că ne putem mândri cu ţara noastră, România, sunt conştientă de stăruinţa strămosilor, de îndârjirea de care au dat dovadă in luptele pentru unirea Principarelor Române într-un singur popor.
Dar când spun “sunt mândră că sunt româncă”, nu mă raportez cu siguranţă doar la istorie. Dacă încercăm să aruncăm o privire asupra literaturii române, vom observa cum scriitorii au îmbinat talentul cu munca şi devotamentul pentru a crea opera care să contrubuie la dezvoltarea noastră ca popor. Creangă, cu ale sale “Amintiri din copilărie” reuşeşte să ne transpună, pe noi toţi, străbunici, bunici, părinţi, copii, într-un tărâm al inocenţei, un tărâm plin de năzbâtii şi peripeţii. Slavici, prin intermediul realismului său moralizator ne face să reflectăm asupra faptelor noastre, Caragiale, prin comediile sale reuşeşte să ne binedispună, iar Eminescu, regale poeziei româneşti, împleteşte natura cu iubirea introducându-ne într-o atmosferă melancolică.
Să întoarcem o altă filă din cartea genezei noastre şi să ne oprim asupra magnificelor noastre tradiţii. Mirosul de cozonaci şi de colaci, proaspeţi scoşi din cuptorul înfierbântat, este present an de an in satele şi oraşele noastre înainte de marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
Satele răsună de colindători ce vestesc venirea pe lume a  Mântuitorului, iar fulgii de nea ce se rotesc ameţitor într-o horă argintie, pregătesc ritualul de purificare a sufletelor noastre. Învierea Domnului este de asemenea un prilej de bucurie. Costumele noastre tradiţionale representative pentru fiecare zonă în parte, nu fac altceva decât să ne reamintească de porturile strămoşilor noştri, trezind in noi toţi sentimente răscolitoare.
Toate aceste tradiţii sunt strâns legate de credinţa noastră. Suntem creştini ortodocşi şi niciodată nu ne-a fost teamă să ne mărturisim credinţa.
Să presărăm picuri de speranţă peste ţara noastră, pentru ca aceasta să înflorească mai mândră şi mai frumoasă!

Eseu prezentat cu ocazia Zilelor Liceului Pedagogic, în cadrul activității numite: “Mândria de a fi român” – Ediția a III-a, coordonată de prof. Cătălin Lupu”


Ce înseamnă să fii profesor
Dobrin Ana-Maria

De multe ori mi-am pus această intrebare şi am încercat să îi găsesc răspunsul dar nu am reuşit. Până într-o zi. În sfârşit a venit şi timpul să aflu raspunsul la această întrebare.
Îmi amintesc foarte bine acea zi. Eram în clasa a VI-a, când doamna profesoară de limba şi literatura română ne-a propus fiecăruia să fim profesori în locul dumneaei câteva minute. Fiecare elev trecea pe rând în faţa clasei şi încerca să se comporte ca un profesor. A venit şi rândul meu, dar nu ştiam ce mă aşteaptă. Am ieşit în faţa clasei, m-am aşezat la catedră, în locul doamnei profesoare. Am crezut că va fi uşor,am crezut că toţi colegii vor vorbi şi se vor comporta frumos, dar nu a fost deloc aşa. Am început să le adresez câteva intrebări dar toţi colegi vorbeau peste mine, mâncau în timpul orei, făceau orice alt lucru în afară de a mă asculta. În acel moment am simţit un fior neobişnuit, un fior ce nu l-am mai simţit niciodată.După ce am revenit în banca mea m-am tot gândit la acea oră pentru că eu îmi doresc tare mult să devin educatoare, dar după câte am văzut nu este o meserie foarte uşoară. Astfel, am înteles că meseria de profesor nu este tocmai uşoară precum credeam eu şi profesorii ar trebui respectaţi pentru munca depusă.
Acea zi nu o voi uita niciodată pentru că atunci am primit răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori, şi tot atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat să fii profeesor.
În acea zi mi-am propus ca, orice ar fi, oricât de greu ar fi visul meu de a fi educatoare, acesta se va îndeplin într-o zi, pentru că nimic nu este imposibil dacă chiar îţi doreşti ceva cu adevarat.