Proza 2012


Iarna din vis

Poteci acoperite de zăpadă pufoasă, cerul fumuriu din care norii cern uşor, copacii goi ce tremură sub pătura iernii îngheţate, toate astea arată furia cu care Crăiasa Zăpezii îşi varsă podoaba peste întreaga fire.
Ziua, doar fumul hornelor şi câţiva gospodari ce încearcă să îşi astâmpere vitele îngrozite de gerul năprasnic, mai dau viaţă satului ce hibernează sub albul absolut. Câte un copil mai îndrazneţ, cu hăinuțele acoperite de promoroacă, se mai zăreşte pe pârtia din capătul satului. Nici măcar norii, slujitori ai iernii, nu îndrăznesc să scrâşnească din dinţi în faţa acesteia.
Asfințitul se așterne și totul capătă parcă înfaţişare de basm. Copacii îmbracă o haină argintie şi sticloasă aplecându-şi crengile blând pe acoperişul unei case şi veghind asupra ei în taină. Potecile pălesc, acoperind urmele paşilor de peste zi. Casele îşi găsesc liniştea, doar câte un nor de fum mai bântuie prin aerul de gheaţă al iernii. Stelele şi luna luminează calea Crăiesei ce trebuie dintr-un moment în altul să îşi facă apariţia.
          Deodată, un curent însoţit de un zgomot straniu se aude din depărtare. Toţi copacii se înclină în cale, iar cărarea se netezeşte. Într-o trăsură de cristal se zăreşte venind Crăiasa Zăpezii însoţită de fratele ei Gerul. Trăsura ei venea plutind pe stele, iar în jur pluteau milioane de cristale de gheaţă. Aducea cu ea ultima picătură de tăcere pe care o așternu peste sat până la revărsarea zorilor.
Crăiasa Zăpezii era o femeie înaltă, cu părul alb, îmbrăcată într-o mantie de zăpadă ce avea inima de gheaţă. Fusese alungată din casă de surorile sale pentru că era de o frumuseţe rară și avea sufletul prea rece. Fratele ei, Gerul, o  crescuse de mică şi o învăţase toate tainele frigului şi o făcuse stăpână peste întreg ţinutul. Ieșeau în fiecare seară, după ce apunea soarele, şi se plimbau pe poteci pustii sperând că poate într-o zi va găsi pe cineva care să îl numească prieten.
Zorii zilei încep să-şi arate faţa incet, încet. Crăiasa se urcă înapoi în caleaşca de gheaţă şi împreună cu fratele ei porneşte spre castelul îngheţat asteptând iar ca noaptea să-si aștearnă vălul peste satul adormit.

Elena Diana Galan cls a X-a E

Doar eu

De dimineață soarele zâmbea duios, plimbânu-și privirea și urmărindu-mă prin pădure până spre seară. Înaintam grabită și uluită pe potecile sfinte acoperite de gâlceava păsărelelor. Fugeam după soare, stiind că nu-l voi lăsa sa plece din cerul meu. Mergeam spre acel curcubeu al fericirii ce se revarsa rapid si se scurgea printre brazii înalți și bătrâni. Alergam, pietrele gri desprinse de pe poteci săreau speriate din calea mea. Vedeam acel fluture purpuriu, gigantic și sclipitor cum părăsește cerul și mă abandonează in misterul noptii. Bezna se așterne asupra mea. Pretutindeni, în stânga, în dreapta, în față și în spate numai copacii intunericul si vantul. Rămân în umbră așezându-mă sprijinită cu spatele de un stejar înalt și bătrân care mă ocrotea.
Stând acolo am început să cânt o melodie ce se auzea în departare. Toate urechile pădurii erau aținitite asupra mea. Purtate pe notele cântecului meu, bufnițele zburau vrăjite către mine. Toate jivinele pădurii cautau înfrigurate acel loc magic și acea ființă care cânta sub acel stejar. Inocentă și naivă cântam fără oprire, așteptând ca el să renască cu aurora lui de sfânt, din nou, în înaltul cerului, dar mai era mult pana atunci sau cel putin așa credeam...
Luna intră sfioasă sub un nor negru apoi mă lasă singură. O cucuvea mă privea suspicios de pe o creang. Ridic ochii mari și triști din pământul negru și văd în fata doi ochii mari și fioroși ieșind dintr-un tufiș, fixându-mă cu atentie. Năluci, prinse într-un ritual frenetic, se împingeau și se mușcau. Deaodată, am auzit un mârâit ce grăbea fioros spre mine. Pașii mari și apăsați ai unui animal feroce se auzeau călcând pământul. Ochii gri priveau insetați în jur iar colții îi ieșeau din gură. Mi-am cuprins picioarele în mâini și încercam să îmi opresc inima să pulseze. Toate creaturile așteaptă încremenite în tăcerea grea. Am inceput să alerg dar care este calea când potecile se desfac înainte ca brațe ale unei caracatițe uriașe?
Luna, din undele ei fantomatice, mă ademenea la ea. O imagine, identică cu mine, același păr, aceiași ochii mă privea cu tristețe. Închid ochii și văd refexia unui baiat brunet, cu ochii caprui, dar imaginea nu e încă destul de clară. Luciul apei s-a liniștit așa că am putut desluși chipul. Nu puteam crede ochilor. Pulsul inimi mele era bine conturat în refexia apei. Am întins mâna către ființa de sub apă, dar undele l-au alungat. Rămân pierdută ceasuri întregi, pe malul apei, în liniște și beznă.
Deodata, ceva mă cuprinde de mână. Un miraj, un vis, o fantomă mă trage sub o salcie bătrână și mă imbrățișează. Mă deștept speriată și nu-i mai regăsesc chipul. Pădurarul nu auzise de o astfel de  creatura a nopti. Probabil am visat – spunea - știe sigur că asta s-a întâmplat. Voia să mă ducă "acasa", în aceea încăpere cu pereți albi și un pat într-o cameră goală și albă. Și astăzi pot să vad, pe peretii goi, umbra salciei sub care, apele oglindesc pereții albi și reci...
Romila Andreea Diana cls a X-a E
                         


Încercarea de a scrie un roman
-prefață-

De multe ori m­­ă gandesc de ce mi-a venit ideea să scriu un roman. Pentru  ce, doar sunt atâtea; pe cine cred că interesează ceea ce scriu, ceea ce simt sau gândesc?

De fapt, nu știu dacă o să intereseze pe cineva. Poate mulți se vor gandi că nu am ce face sau că îmi pierd timpul degeaba. Întradevăr poate așa e. Nici eu nu știu. Mulți vor râde c­ând vor afla și m­­­ă vor întreba "de ce?" Nu voi ști să le răspund. Poate așa simt, poate m-am săturat de lume, de tot ceea ce înseamnă în ziua de astăzi "civilizatie". Pur și simplu nu vreau să mai traiesc intr-o lume cu atâtea reguli care trebuie respectate, atatea principii, idealuri care nu vor fi niciodată atinse, niciodată. Vreau să trăiesc intr-un vis, în care orice e posibil. Mă gândesc că poate nu o să reusesc. Dar cine să mă oprească? Tu? TU nu poti face nimic… ai intrat in lumea mea, faci ceea ce iți spun eu și ceea ce vreau eu. Ești doar o păpușă, o marionetă care joacă după cum ii spun eu. Ești in lumea mea și vei fi până mă vei arunca intr-un dulap și vei uita de mine. Sau poate iți va plăcea, poate mă vei admira. "Poate" e un cuvant mare, il folosim de multe ori la fel ca multe alte cuvinte. fără să le știm rostul. De pildă cuvintele "te iubesc"sau "ești frumoasă". Cine le mai folosește astăzi cu adevăratul lor sens.
De câte ori nu am auzit cuvintele astea? Poate uneori chiar am crezut in ele, dar mai târziu mi-am dat seama că erau doar niste vorbe în vânt, venite de la cineva care nu cunoștea adevăratul lor sens. E greu de spus ce simți atunci când le auzi… În roman veți descoperi părerea mea despre lume, despre oameni, despre tot ce mă înconjoară, voi trăi printr-un personaj. Îl voi numi Selena, este parte din mine și din ceea ce aș vrea eu sa fiu. E realitate și ficțiune, concret și abstract, real și ireal, negru și alb, lumea văzută prin ochii mei dar transmisă prin sentimentele, gândurile, obiceiurile și acțiunile ei.


Gabriela Sandu cls a IX-a AP

Jurnalul ultimului om de pe Terra

30 Ω bis, anul 6666. Totul în jurul meu este infricoșător, mormanele de rămăşiţe, cerul acoperit de nori, norii negrii și vulturii care abia așteaptă să devin noua lor pradă. Mă îngrozesc teribil!
Dar am uitat sa ma prezint!
Mă numesc Chawder, slăbit și plin de răni, prins sub dărâmături, singurul supravieţuitor de pe planeta Terra, încerc din răsputeri să scriu această ultimă pagină de jurnal pentru a vă povesti cum s-a ajuns la acest dezastru.
Totul a inceput azi dimineaţă; parea o dimineaţă obișnuită, cu un soare strălucitor, cu un cer albastru, o dimineaţă ca toate celelalte, cu oamenii care se pregatesc voioş pentru ziua ce începe.
Deodată, pe cerul senin, au  apărut o gramadă de nori furioși și, după câteva minute, tot pământul s-a intunecat. Oamenii alergau înspăimântați, în toate părțile, căutandu-și fiecare un adăpost.
Era o liniște cumplită, cu toții așteptau speriați să vadă ce va urma. Și a început!
Din senin, un vânt puternic a început să scoată copacii din pământ, tunete și fulgere se abăteau asupra pământului, iar din cer a început să plouă cu pietre foarte mari, de dimensiunea unei mașini. În cateva minute, totul a devenit o ruină. 
Eu am supravietuit, însă nu simt nicio bucurie căci, uitându-mă în jur, mă întreb ce rost mai are să trăiesc când totul este lipsit de viață. Slabit și plin de răni, stau culcat și ascult cântecul gălăgios pe care vulturii mi-l dedică în timp ce mă așteaptă….



 Haram Cezarina Gabriela
          Cl a IX-a E