Proză nr.1/2014


Un porumbel încătușat în sentimente

Merg pe acestă potecă sacră a visurilor, investighez stâlpii ce staționează în trecut împăienjeniţi de atâta vreme şi prin atâta încâlceala de vorbe spuse în vânt te vad pe tine îngropată în minciună. Chitara nu mai bate în același ritm romantic cântându-ţi dulce, ea sa ofilit de mult ai aruncat-o crezând ca nu iți este de folos ...
Şi poate lumea are dreptate ești o egoistă te gândești numai la tine acționând întotdeauna spontan, o pasare căreia ia fost frica să zboare așa că sa lăsat purtata pe brațele imense ale lumii, crezând în iluzii, crezând că sunt propriile ei gânduri şi că nu este influențată de nimeni. Dar de fapt nici ea nu știa exact ce vroia acum ceva, peste o clipă alt ceva Şi totuși în câteva subiecte era ca o ușa încuiată cu 100 de lanțuri şi 1000 de chei naivă deoarece nu a crezut că cineva ar putea-o ajuta şi înțelege, ca un miel la taiere îşi croia drum prin lanul de secară. Într-un timp inima îi pulsa cu putere pentru o epavă în vremea aceea spunea că iubește dar acum privind din umbră la atunci se întreabă cum putea susține așa un lucru prostesc, daca ea visa cu ochii deschiși la alt ceva. Şi după cum sa rugat a scăpat de aceea povara ea este acum într-o camera sumbra de 4/4 fierul gratiilor astupându-i ura, frica, teama, dorul. Dar daca pana atunci totul era o joaca şi un vis frumos pentru tine s-a întâmplat inevitabilul iar cerul revoltat a căzut pe tine. Dintr-o prostie ai uitat să iubești în general trăind doar pentru interesul propriu. Ridici mâinile la cer şi te întrebi cu ce ai greșit. O picătură, o lacrimă, potopul, ploaia parcă te împinge înapoi în cenușa din care ai venit şi atunci iți dai seama terminată că pentru orice faptă de care deși te căiești ar trebui să fi pedepsită... un nou start ar fi bine venit dar asta te ajută doar să evoluezi într-un fluture splendid trecând cu ușurință de labirintul cu flori, dar nu face larva de odinioară mai frumoasă şi nu te ajută să iți repari greșelile din trecut să recâștigi trandafirul albastru pe a cărui petale te-ai odihnit de atâtea ori si iți e şi frica să te mai apropii de el. Prin infantilele tale gesturi ai putea să îl ofilești de tot... ce-a mai frumoasă floare, ce-a mai rară, ce-a mai scumpă intr-o clipă s-ar transforma în scrum... în fum. Iar tu ai bate naivă din aripi sperând precum un copil că totul se repară dar nu e așa. Odată cuțitul înfipt, în petala de trandafir rămâne o gaură mare şi neagră şi chiar dacă vrei să o lipești cu scoci fisura rămâne şi încă doare iar în curând petala se ofilește şi cade.
De aceea necesită tandrețe, toată atenția pe care o merită tot ce este al ei, iar tu i-ai oferit până acum doar opusul crezând că nu îi mai pasă că nu vorbește despre tine în micul univers al florilor şi insectelor... dar de fapt nu era așa şi ști prea bine după cum a zis-o si el o dată printr-un cântec:
"You should know, everywhere I go
You're always on my mind, in my heart
In my soul, Baby

(Chorus)
You're the meaning in my life
You're the inspiration
You bring feeling to my life
You're the inspiration
Wanna have you near me
I wanna have you hear me sayin'
No one needs you more than I need you"

Neajutorată acum pleci capul în pământ sperând că o să treacă, că o sa fie ca înainte, dar viitorul nu poate să fie precum trecutul şi nu poţi fura din trecut zâmbete aducându-le în viitor, gânduri macabre îţi invadează neuronii stai şi nu şti ce să faci şi suspini şi îl vrei dar nu îl ai… iar clopotele iți prevestesc soarta: Ești un porumbel liber dar încătuşat în sentimente ce nu o să te lase niciodată în pace, mustrări şi regrete...

 Andreea Diana Romila

Note muzicale

Mii şi sute de bucle negre rebele şi cârlionţate îi astupau chipul. Privirea subtil atentă la ochii albaştrii ca cerul; îi era aţintită la 6 bucăţi de fier împletite în spic de diamant ce se legau sfios în cheiţele argintii ale chipului, silueta sfântă femeiască cu păr de fier şi fără braţe precum Venus, o gaură în acest trup reda o armonie dulce acestui corp neînsufleţit din care zburau mi şi sute de note lemnul din cei mai buni copaci maronii lucea în razele soarelui şi banca plângea împreună cu tânărul artist şi chitara lui. Gâdila atent corzile muzicii păşind încet pe fiecare treaptă a perfecţiunii dar chitara nu era bine acordată, pune pana între buze şi mângâind o siluetă feminină, o acordează armonic dându-şi cârlionţii rebeli pe spate apleacă capul iar ei îi invadează  din nou chipul şi cântă iar ca şi cum toată fiinţa lui divină depinde de acest obiect cu corzi de parcă ar pieri, ar fi o epavă fără notele muzicale ce aleargă libere prin parc şi zboară alături de apripile fluturilor şi tot parcul se adună în fiecare zi doar ca să asculte pe misteriosul artist adorându-i cântecele şi adimirându-i personalitatea.
 Andreea Diana Romila